Întrebare Brâncovenească
Ne stă dinainte, iată, spaţiul liturgic. Ne mişcăm într’un spaţiu liturgic. Toţi cei botezaţi suntem botezaţi printr’o taină şi consacraţi şi introduşi, practic, într’un spaţiu de taină. Întreaga slujbă, întreaga liturghie a Bisericii, nu urmăreşte decât această introducere în taină, introducere în nevăzut, introducere în negrăit. Icoana nu urmăreşte – în cele din urmă – decât să introducă în nevăzut; fiindcă toată zidirea, cea zidită de Dumnezeu, ţinteşte exact lucrul acesta: să introducă în nevăzut, în nezidit. Cuvântul liturgic urmăreşte acelaşi lucru: să introducă în negrăit. Ele există palpabil – şi cuvântul şi icoana – şi sunt foarte materiale şi, totuşi, ţintesc ceea ce este dincolo de ele; iar lucrul acesta este valabil pentru orice specie a artei liturgice. Aşadar, în special acestea două – cuvântul şi imaginea – sunt foarte legate între ele. Dacă luăm în mâini dumnezeiasca Scriptură şi deschidem Vechiul Testament, vom vedea că lumea a fost zidită prin cuvânt. Ceea ce s’a zidit şi ceea ce vedem cu ochii noştri, în jurul nostru, este zidit prin cuvânt, are în ADN-ul său – să spunem aşa – un cuvânt al lui Dumnezeu. Imaginea şi cuvântul sunt, deci, funciar legate întreolaltă. Acesta este un aspect şi o etapă. Mai apoi, o etapă absolut copleşitoare este cea inaugurată de întruparea Mântuitorului, când Cuvântul Însuşi al lui Dumnezeu Se face trup; pe lângă aceste cuvinte zidite, pe care le avem la îndemână şi nu le ascultăm aşa cum ar trebui (adică nu le ascultăm căutând prin ele să trecem la Cel de dinapoia lor, la Dumnezeul Cel Nevăzut), iată, acum vine Cuvântul Însuşi şi Se face trup, convertind la statutul acesta de cadru al prezenţei dumnezeieşti toate cele zidite.
În spaţiul liturgic toate manifestările noastre artistice – dacă dorim să le spunem aşa – se reorganizează şi se distribuie după aceasta nouă coordonată de bază: prezenţa materială (şi totodată nevăzută) a lui Dumnezeu în spaţiul lumii noastre. Deci cuvântul şi imaginea – sau cuvântul şi lucrul văzut – sunt funciar împreună. De luăm, de pildă, psalmul Vecerniei – Cel ce umbli peste aripile vânturilor, Cel ce pui norii suirea Ta, Cel ce Te îmbraci cu lumina ca şi cu o haină – vedem zidirile ca veşmânt al lui Dumnezeu Însuşi, vedem că lumina aceasta văzută, cu care Se îmbracă Dumnezeu, este însăşi haina Lui. El Însuşi este îndărătul ei. Ei bine, văzând noi lumina aceasta de afară, lumina aceasta zidită, nu ne străduim să o percepem ca fiind haina lui Dumnezeu. Nu avem, astfel, o lectură autentică şi legală a ei. La fel şi cuvintele: le folosim, dar nu pentru a introduce mintea noastră în negrăit. Când se pune, deci, problema Liturghiei şi a ce anume zugrăvim pe pereţi şi a ce cuvinte rostim la strană, dacă stăm şi analizăm istoric ce s’a întâmplat, vom vedea cât de unitar este demersul [artistic] general al Bisericii şi ce strânsă legătură este între imagine şi cuvânt. Un simplu exemplu dăm şi nu insistăm, şi anume Condacul Naşterii: Fecioara astăzi pe Cel mai presus de fiinţă naşte/ şi pământul peştera Celui Neapropiat aduce;/ Îngerii cu păstorii slavoslovesc/ şi Magii cu steaua călătoresc;/ că pentru noi S’a născut prunc tânăr/ Dumnezeu Cel mai înainte de veci. Întocmai aceasta o vedem în absida bisericii; vedem acolo zugrăvite pur şi simplu cuvintele acestea. Dar cuvintele acestea nu sunt pentru a rămâne [noi] la nivelul lor; şi nici icoana rezultată din aceste cuvinte nu este pentru a rămâne la nivelul ei. Dar nici ca să le depăşim în sensul de a le abandona, ci ca să le ‘folosim’ în chip transfigurat tot timpul, ştiind – adică – aceea că ele trimit altundeva şi preţuindu-le ca pe unele ce trimit în altă parte. Este, deci, un tot, o strânsă legătură între ce spunem şi ce vedem în sfânta biserică.
Se spune adesea că pictura din biserică este biblia neştiutorilor de carte; această spusă nu trebuie, însă, să o înţelegem doar la nivelul informaţiei – că Hristos a intrat în Ierusalim, că a fost răstignit; dictonul este deplin adevărat, dar nu la nivelul acesta al simplei informaţii; ceea ce spune este faptul că aşa cum ar trebui să ne raportăm la sfânta Scriptură (căutând, adică, să pătrundem dincolo de ea, în negrăitul ei, care ar fi, să spunem, prezenţa lui Dumnezeu), la fel trebuie să ne raportăm şi la icoană, la ceea ce se zugrăveşte acolo, căutând, adică, a intra dincolo de ea. Noi ştim că slujbele Bisericii, slujbele principale, centrale, se cheamă taine, denumire care indică o directă legătură cu religiile de misterii de dinainte de Hristos (precum şi Magii, de pildă, au directă legătură cu lumea păgână). Tainele aduc, astfel, de acolo, din lumea păgână, o anume concepţie, un anume mod de a urzi un ceremonial, o slujbă. Bineînţeles, lucrurile sunt îmbisericite şi botezate – ca să spunem aşa – şi totul se reconfigurează din perspectivă creştină, căpătând un nou conţinut, cel creştin; dar iată că denumirea rămâne – taină se zice, până în ziua de azi. Prin urmare, cel ce vine la biserică trebuie să aibă reprezentarea aceasta mentală, cugetul acesta: că merge acolo pentru ceva ce nu se vede – Hristos stă atunci de faţă, cu noi; noi mâncăm trupul Lui, ca ucenicii la cina cea de taină; şi ni se făgăduieşte că vom petrece veşnic împreună cu El; ecuaţia aceasta este copleşitoare şi prezenţa aceasta a Mântuitorului. Toate simţirile noastre ar trebui, aşadar, să funcţioneze pe dos decât funcţionează în mod normal. Astfel că tot ce este zugrăvit în biserică şi tot ce se cântă şi muzica însăşi – melodia şi ritmul de acolo – sunt cele care ne ajută la acest pas. Este vorba de o ruptură: noi trebuie să fim reorientaţi către altceva.
La nuntă, de pildă, când se nuntesc flăcăul şi fata, este – mai precis era – un întreg ceremonial, copleşitor. Tot ruptură se întâmplă atunci – va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa; el, aşadar, îi lasă; fata – şi ea – îşi lasă părinţii, se duce peste munţi la alte curţi, la părinţi necunoscuţi, zice cântecul. Ei bine, această ruptură teribilă trebuie podită cumva, artistic; ceea ce se întâmplă la o nuntă este această podire, care se face atunci. Fetei i se cântă, este luată de acasă şi i se cântă, i se îndulceşte această ruptură şi această introducere într’o altă existenţă, practic într’o cu totul altă existenţă, când ea va fi un trup cu soţul ei. La fel se întâmplă şi cu flăcăul. De ce spun lucrurile acestea? Fiindcă aceasta este şi ecuaţia Bisericii – Mirele stă nevăzut, iar noi suntem – ca Biserică a Lui – Mireasa. Ruptura aceasta faţă de cele de aici o podim liturgic şi o îndulcim. Şi facem trecerea aceasta şí prin icoană (că nu putem gândi o slujbă fără icoană) şí prin cântare (nu putem să o gândim fără cântare; nuntă fără lăutari? – cum spune românul). Există, aşadar, din perspectivă dogmatică, o foarte întemeiată convergenţă între ceea ce spunem şi ceea ce vedem, între cuvânt şi icoană.
Aş pune, deci, în privinţa Brâncovenilor întrebarea: Aveau această percepţie asupra slujbei Mucenicii Brâncoveni? Fii lui Constantin, Constantin tatăl – aveau această percepţie? Aveau această simţire a frumuseţii liturgice? Părerea mea ar fi, convingerea mea – dacă doriţi – este că o aveau. Altfel de ce să îşi fi deschis larg spre aceasta vistieriile, mistuiţi de râvna casei Domnului şi iubind bună-cuviinţa acesteia?
Diacon Cornel Coman.